The surprising reasons animals play dead - Tierney Thys

Traducător: Cynthia Gligor Corector: Cristina Nicolae

Imaginează-ți că ești atacat de un prădător feroce.

Fără vreo șansă de scăpare,

faci ce ar face orice oposum curajos care se respectă:

te faci ghem, intri într-o stare imobilă numită catatonie,

îți scoți limba,

salivezi

și emani un lichid cu miros respingător din glandele anale.

Dezgustat, atacatorul îți dă drumul,

decide că nu ești cina pe care și-o dorea

și pleacă.

După 10 minute, te trezești la viață și hoinărești fericit în continuare.

De la lemuri la șopârle,

de la furnici la amfibieni,

de la rechini la găini,

sute de animale „fac pe mortul” ca tactică de supraviețuire.

Denumită „a face pe oposumul” după actorul său celebru,

a simula moartea se numește și tanatoză.

Provine de la Thanatos, zeul morții din Grecia Antică.

Dar majoritatea oamenilor de știință o numesc imobilitate tonică, sau IT.

Cum și de ce apare IT depinde de specie și de situație.

Emanarea duhorii și pozițiile stranii sunt comune și joacă un rol important.

Alte animale își sacrifică vecinii:

prepelițele care stau pe loc în timp ce familia lor fuge bezmetică

au mai mari șanse de supraviețuire atunci când sunt urmărite de o pisică.

Apropo de pisici, mamele feline pot ciupi ceafa puilor,

inducând o altă stare de imobilitate numită clipnoză.

Astfel, își ține puii tăcuți și ușor de transportat.

Majoritatea mecanismelor fiziologice care stau la baza acestui teatru

își au originea în sistemul nervos parasimpatic,

cunoscut în special pentru controlarea ciclurilor de odihnă și digestie.

În cazul oposumilor,

sistemul nervos parasimpatic cauzează scăderea ritmului inimii cu aproape 50%,

a respirației cu o treime,

și a temperaturii corpului cu peste jumătate grad Celsius timp de o oră.

Neurotransmițătorul dopamină își are și el rolul.

Gândacii de făină cu un nivel scăzut de dopamină se prefac morți mai des

decât cei cu nivel ridicat,

și orice blochează receptorii de dopamină poate prelungi catatonia.

Dar menținerea acestui șiretlic nu e ușor.

Interpreții observă constant împrejurimile,

pentru a afla când se pot ridica în siguranță.

Găinile, de exemplu, pot simți când sunt privite de prădătorilor.

Cercetătorii știu asta deoarece când au folosit

un vultur împăiat într-un experiment,

găinile ieșeau mai repede din catatonie

dacă ochii vulturului erau orientați în altă direcție.

Alte animale folosesc IT și pentru alte scopuri decât apărare.

Când peștele cichlid e flămând,

se scufundă pe fundul lacului și rămâne nemișcat,

iar culorile neuniforme îl aseamănă cu un cadavru în descompunere.

Dacă un mic saprofag vine să investigheze, farsorul îl atacă.

Unele animale își înscenează moartea ca parte a unei strategii sexuale.

Păianjenii araneomorfi masculi oferă insecte îmbrăcate în pânză drept cadou,

cu scopul de a atrage femelele.

Dar aceste femele sunt recunoscute pentru obiceiul de a devora masculii amorezi.

Prefăcându-se morți cât timp femela își devorează avidă gustarea,

masculii pot învia cu grijă,

sporindu-și șansele de a se împerechea.

Deci, IT poate fi de folos unui animal, cât timp nu i se cunoaște secretul.

Orcile californiene pot răsturna rechinii albi mai tineri,

inducându-i în IT atât de mult timp încât rechinii imobilizați,

care trebuie să se miște pentru a respira, se sufocă.

Și oamenii pot induce rechinii în IT.

Prin mângâierea botului senzitiv electric al rechinului

și întorcându-l cu blândețe,

cercetătorii pot induce starea de IT care să dureze și 15 minute.

E destul timp să insereze marcaje,

să scoată cârlige

și chiar să facă operații.

Totuși, există riscuri:

IT poate periclita respirația și induce hiperglicemia, ca semn al stresului.

Deci aceasta tehnică ar trebui folosită doar când e necesar.

Oamenii pot avea IT când, de frică, îngheață în timpul atacurilor violente.

Recunoașterea acestei forme străvechi și involuntare de autoapărare

are efecte semnificative în încercarea de a înțelege

de ce unele victime nu fug sau nu se apără în fața pericolului.

Așadar, studierea IT la animale non-umane

nu doar că ne ajută să înțelegem mai bine niște comportamente stranii,

ci și să înțelegem mai bine răspunsurile noastre,

uneori contraintuitive,

la violență.